In Bucureştii de odinioară o casă boierească era o adevărată cetate, unde nici poliţia, nici justiţia domnească nu îndrăznea să intre, cu toate că un asemenea drept nu era înscris nicăieri. La trebuinţă, boierul închidea porţile şi putea să trăiască luni întregi cu familia sa şi cu oamenii casei, vreo optzeci, o sută, fără să aibă trebuinţă de cei din afară, întrucît avea hambarele şi cămările pline cu de toate.
Una dintre cele mai măreţe case ale vechiului Bucureşti, din prima jumătate a veacului al XVIII-lea, era cea a familiei Dudescului, considerată la acea vreme, fără îndoială, cea mai bogată din ţară. Iată cum descrie Ion Ghica, în ale sale Convorbiri economice, domeniile familiei Dudescu : „Cuprinsul lor începea de lîngă Sfinţii Apostoli şi mergea pînă în podul Calicilor, aproape de Antim ; cuprindea mai tot spaţiul dintre gîrlă şi dealul Spirii, locul unde este astăzi vestita mahalaua Dudescului, dar unde nu mai găseşti cea mai mică urmă de acea mărime, nici în zidire, nici în picior de om. Cel din urmă care a purtat acest nume a fost Vornicul Nicolae Dudescu, om de spirit şi învăţat : era nepot al lui Antioh Cantemir şi unchi dinspre muma poetului Iancu Vacarescu. Trimis la Paris, ca sa pledeze cauza romanilor, a stiut sa capteze atentiunea generalului Bonaparte si sa-l intereseze de soarta tarii noastre, pe generalul Sebastiani. Cu Vornicul Nicolae s-a stins şi numele şi colosala averea Dudeştilor.
Pînă acum vreo 50 de ani tot se mai vedea, în dreptul podului gîrlii dinspre strada Apolodor de astăzi, bolta unei porţi cu foişor, deasupra şi mai la stînga nişte mari dărîmături fără învelitoare, fără uşi, fără ferestre, care cădeau cărămidă cu cărămidă ; acelea fusese palatul Dudeştilor, în acele ruine locuia vestita Rădovancă, femeie chipeşă, căreia îi plăcea să-şi petreacă serile înconjurată de cucoane şi boieri. „Să fi turnat din cer cu găleata, să fi fost nemeţi de zăpadă cît casa cum bătea meterhaneaoa la vodă, la Rădovancă era bîlci”.
Dar după o noapte ca atîtea altele, nimeni n-a mai văzut-o pe Rădovancă. Unde a dispărut ?
,,Cine a putut crede vreodată că Rădovancă să fi murit ; nimeni n-a auzit jălind-o sau trăgîndu-i clopotele, nici un medic nu-şi aduce aminte s-o fi citit, nici un pantelimonesc din vremea aceea să-i fi fost săpat groapa…”
Pitoreasca povestire a lui Ion Ghica ne face şi o imagine a moravurilor şi năravurilor unei anumite părţi din lumea Bucureştilor de odinioară, dar nu încheie în totalitate istoria Rădovancăi. Pentru că însemnările mai tîrzii ale unui cronicar mai puţin cunoscut al vremii, pe nume Vanghelie Spornicu, cuprind cîteva lucruri care te pot pune pe gînduri. Din ele se desprinde ideea că Rădovancă, chipeşa femeie, fusese cuprinsă pare-se de fiorii dragostei celei de a doua tinereţi şi ar fi vrut să fugă în lume cu unul dintre arătoşii juni obişnuiţi ai casei.
Nurnai că nici unul din tinerii care ar fi putut face un asemenea pas nu dispăruse. Şi totuşi, de unde scorniseră gurile rele povestea cu fuga Rădovancăi ? Lucru sigur este că, odată cu dispariţia ei, nimeni n-a mai văzut şi n-a mai auzit ceva despre binecunoscuta-i casetă cu scumpe bijuterii şi despre săculeţii cu galbeni agonisiţi pe felurite căi de chivernisită proprietară a vechii case de pe malul gîrlei şi care fuseseră cu grijă ascunşi într-o tainiţă din zid. S-o fi omorît careva pe Rădovancă ?
Spune cronicarul că o bănuială ar fi căzut totuşi pe trei juni nelipsiţi de la petrecerile Rădovancăi şi care îi datorau, pare-se, mari sume de bani, luaţi cu camătă. Şi că unul din dregătorii vremii ar fi încercat să descurce el treburile. I-ar fi iscodit în parte pe fiecare din cei trei, care în mod sigur fuseseră în ultima seară la Rădovancă, dar fără prea mare folos, mai cu seamă că multe persoane suspuse şi care frecventau des casa Rădovancăi nu prea aveau interes să fie răscolite anumite lucruri ce se petrecuseră acolo. Aşa că, ce mai încoace şi încolo, ciudata dispariţie a fost destul de repede muşamalizată.
Cronicarul, bizuindu-se pe cele auzite de la dregător, spune că încă la începutul tainicei cercetări acesta a pus fiecăruia dintre cei trei tineri cîte patru întrebări. Iată rare au fost acestea : I. Ai luat caseta cu bijuterii şi galbenii Rădovancăi ? ; II. Ai fost în ultima seară la Rădovancă ? ; III. Ai avut datorii la Rădovancă ? ; IV. Bănuieşti pe vreunul din ceilalţi doi că ar fi omorît-o pe Rădovancă ?
La care întrebări, cei trei tineri (pe care îi vom desemna aici doar cu iniţialele prenumelor pe care le purtau) au răspuns, în ordinea întrebărilor, astfel : A : Nu, Da, Da, Da ; G : Nu, Da, Da, Nu ; S : Nu, Nu, Da, Nu.
Poate, cine ştie, dregătorul să fi aflat totuşi pînă la urmă care a fost soarta Rădovancăi. El n-a spus însă nimănui nimic şi nici scris n-a rămas ceva de pe urma lui, poate datorită interesului acelor persoane suspuse de care am vorbit mai înainte şi care nu doreau să se ştie prea multe din cele ce se petreceau în casa Rădovancăi. O însemnare însă te poate pune pe gînduri. Spune dregătorul că la cele patru întrebări pe care le-a pus tinerilor bănuiţi flecare din ei a dat cîte trei răspunsuri adevărate şi unul fals. Din această constatare, cu o doză de perspicacitate, puteţi deduce cine a fost vinovatul de dispariţia Rădovancăi ?
S-au înscris în acest concurs de biciclete-tandem 12 echipe, care şi-au schimbat cum au vrut concurenţii după fiecare tur din cele şapte cît a măsurat cursa. Cîştigătoare a fost echipa „Eforiei” şi secretul victoriei a constat, după cît se pare, nu atît în valoarea concurenţilor, cît mai cu seamă în modul raţional în care au fost utilizaţi componenţii săi, pentru a li se crea maximum de posibilităţi de a-şi valorifica capacitatea de efort, cunoscînd şi faptul că membrii marcaţi cu literele B, D şi F erau ceva mai puţin antrenaţi.
